Sneak peek: Fulgi de iubire de John Green, Maureen Johnson și Lauren Myracle

10171857_403624576458783_2750545268708422554_n

Tocmai ne-am descurcat de minune să nu murim!John Green, Un miracol de Crăciun cu majorete

Văzând care era situația, am reacționat folosind acel gen de limbaj sofisticat pentru care sunt renumit:
– Rahat rahat rahat rahat rahat rahat rahat rahat tâmpit tâmpit tâmpit tâmpit rahat.John Green, Un miracol de Crăciun cu majorete

Debbie a trebuit să se ridice ca să-mi taie o felie groasă de tort… Și nu vorbesc aiurea când spun groasă. Avea lățimea ultimului volum din Harry Potter. Cu felia asta aș fi putut să pun la pământ un hoț. Totuși, odată ce l-am gustat, mi-am dat seama că felia avea mărimea potrivită.Maureen Johnson, Expresul lui Jubilee

E un mare dezastru când, în decursul relațiilor interumane, cineva începe să fisureze zidul dintre prietenie și sărutări. Dărâmarea acelui zid este genul de poveste care ar putea avea un mijloc fericit… Și, câteodată, acest mijloc fericit pare atât de grozav, încât te poți convinge singur că nu e mijlocul, ci că va dăinui pe vecie. Dar, mijlocul ăla nu e niciodată sfârșitul.John Green, Un miracol de Crăciun cu majorete

Se prea poate să fi fost o țăcănită, dar măcar eram o țăcănită manierată.Maureen Johnson, Expresul lui Jubilee

Doamnă și domnule, atunci când părinții mei au părăsit Coreea doar cu hainele de pe ei și cu considerabila avere pe care o adunaseră din afacerea de transport maritim, au avut un vis. Au avut un vis că, într-o bună zi, printre crestele înzăpezite ale dealurilor din Carolina de Nord, fiul lor își va pierde virginitatea cu o majoretă, în toaleta doamnelor de la restaurantul Waffle House de la ieșirea de pe șoseaua interstatală. Părinții mei au sacrificat atât de multe pentru acest vis.John Green, Un miracol de Crăciun cu majorete

Crăciunul nu se termină niciodată, dacă tu nu vrei asta. Crăciunul este o stare de spirit.Laureen Myracle, Sfânta ocrotitoare a purceilor

Bănuiesc că nebunia unei persoane este normalitatea alteia.Maureen Johnson, Expresul lui Jubilee

Probabil că Stuart și-a dat seama de disperarea mea când a văzut cum îmi loveam ușor fruntea de masă.Maureen Johnson, Expresul lui Jubilee

Există întotdeauna riscul: ceva e bine și bine și bine și, brusc, devine ciudat.John Green, Un miracol de Crăciun cu majorete

Fulgi de iubire de John Green, Maureen Johnson și Lauren Myracle DIN DECEMBRIE ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection

Anunțuri

Sneak peek: Orașe de hârtie de John Green

11600_396464867174754_8136360100410793977_n

Știai că, în aproape toată istoria speciei umane, speranța de viață era de sub treizeci de ani? Adică, te puteai baza pe vreo zece ani de viața de adult, nu-i așa? Nu existau planuri. Nu exista timp de plănuit lucruri. Nu exista timp pentru viitor. Dar speranța de viață a devenit din ce în ce mai mare, iar oamenii au început să aibă din ce în ce mai mult viitor, așa că au început să se gândească mai des la el. La viitor. Iar acum viața a devenit viitorul. Ne petrecem fiecare moment al vieții pentru viitor.

Orașul era de hârtie, dar amintirile nu erau. Toate lucrurile pe care le făcusem aici, toată dragostea și mila și compasiunea și violența și răutatea continuau să crească înlăuntrul meu. Acești pereți văruți din blocuri de beton. Preții mei albi. Pereții albi ai lui Margo. Stătuserăm captivi aici atâta amar de vreme, prinși în stomacul lor, exact ca Iona.

E un oraș de hârtie. Vreau să zic, uită-te la el, Q: uită-te la toate fundăturile, la toate străzile care au fost construite pentru a se nărui. Toți oamenii de hârtie, care locuiesc în casele lor de hârtie, arzând viitorul pentru a le ține de cald. Toți puștii de hârtie care beau din berea pe care vreun idiot le-a cumpărat-o de la un magazin de hârtie. Toți acei oameni înnebuniți să dețină lucruri. Toate lucrurile subțiri și fragile ca hârtia. Și, de asemenea, toți oamenii. Locuiesc aici de optsprezece ani și n-am dat niciodată peste vreun om căruia să-i pese de ceva care să merite cu adevărat.

Când ne-am văzut noi față-n față? Doar când tu ai privit prin crăpăturile mele și eu prin ale tale. Înainte de asta nu vedeam decât imagini idealizate, ca atunci când mă uitam la jaluzelele de la fereastra ta fără să văd nimic înăuntru. Dar odată ce corabia începe să se crape, lumina poate pătrunde înăuntru. Lumina poate ieși afară.

Și mi-am dat seama deodată cum se simțea Margo Roth Spiegelman când nu era Margo Roth Spiegelman: se simțea pustie. Se simțea înconjurată de un zid de netrecut. Mi-am imaginat-o dormind pe covor, doar cu acea bucată mică de cer care s-o vegheze. Poate că Margo se simțea bine acolo, întrucât Margo, persoana, trăia așa tot timpul: într-o cameră abandonată, cu ferestre blocate, singura lumina infiltrându-se prin găurile din acoperiș. Margo nu era un miracol. Nu era o aventură. Nu era un obiect frumos și prețios. Era o fată.

Orașe de hârtie de John Green DIN DECEMBRIE ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection

Sneak peek: Endgame. Jocul final: Convocarea de James Frey și Nils Johnson-Shelton

1795956_391717480982826_961970746183484393_o

Sunt Sarah Alopay din seminția 233. Sunt cahokiană.
A vânat și a omorât un lup cu mâinile goale. A aprins focul cu lentile cioplite din gheață. A mers pe cărbuni încinși. A stat trează o săptămână întreagă și a împușcat cerbi de la o milă distanță. Vorbește nouă limbi străine și are cinci pașapoarte. Sarah Alopay, fata frumoasă și deșteaptă, este o luptătoare foarte bine antrenată, la fel de periculoasă ca un soldat de elită.

Jago Tlaloc. A 21-a seminție. Olmec.
E înat, subțire și vânos. Are păr negru, scurt și ciufulit, ochi ca smoala și piele de culoarea caramelei. O cicatrice zimțată îi brăzdează obrazul de la colțul ochiului stâng până pe gât. E urât și amenințător. Știe că oamenii se tem de el din pricina înfățisării sale. Ar trebui să se teamă din cauza lucrurilor pe care le știe, a lucrurilor pe care le poate face, a lucrurilor pe care le-a făcut.

Aisling Kopp, seminția 3, celtă La Tene.
Aisling e roșcata înaltă cu buze subțiri. Vorbește concis și repede. Pictura în fața căreia e așezată înfățișează 12 siluete umane înăuntrul unui cerc primitiv de pietre monolitice. Formele pietrelor îi sunt vag familiare, dar nu-și dă seama unde le-a mai văzut.

Numele meu e Hilal ibn Isa al-Salt, din seminția 144. Sunt fratele vostru axumit.
Hilal e o prezență distinsă, princiară, cu voce catifelată și piele foarte închisă la culoare. Are ochi albastru-deschis și dinți regulați, de un alb strălucitor. Palmele îi sunt împreunate elegant în poală. E înalt și puternic. E exact așa cum trebuie să fie un Jucător – amenințător și, în același timp, calm.

Maccabee Adlai. Reprezint linia 8. Sunt nabatean.
Maccabee e masiv, dar nu uriaș. Are 16 ani, dare are fizicul unui decatlonist cu zece ani mai mare decât el. E îmbrăcat foarte îngrijit, cu un costum de lână și cămașă de bumbac, fără cravată. Unii Jucători iau hainele lui elegante drept un semn de slăbiciune.

Baitsakhan, un băiat cu obraji rotunzi și bronzați, cu ochi căprui și scăpărători. Seminția 13. Donghu.
Este cel mai tânăr și mai scund dintre Jucători, dar nu e și cel mai slab. Cei mai slabi sunt cei care încă nu și-au dat seama că au fost azvârliți în mijlocul unui măcel. Sunt cei care scormonesc printre ruine străvechi, fac alianțe și poartă discuții pașnice – orice Jucător care face altceva decât să-și omoare oponenții dă dovadă de mare prostie.

A-A-An Liu. Trei-trei-trei-trei-trei sute șaptezeci-șaptezeci-șaptezeci-șaptezeci și șapte. Shang.
Un Jucător slab, cu pieptul scobit și umeri plăpânzi. E foarte încercănat, iar la colțul ochiului stâng are tatuată o lacrimă roșie. An este un hacker foarte dotat. An este expert în fabricarea de bombe.

Shari Chopra – o fată frumoasă cu pielea arămie. 55. Harrapică.
Se va retrage în mintea ei, adâncindu-se în calmul pe care l-a regăsit. E în siguranță deocamdată. Și pentru prima oară se roagă. Se roagă la Shiva, Pashupati și Marele Tigru. Se roagă pentru noroc și izbăvire. Dar cel mai mult se roagă pentru răzbunare.

Numele meu e Marcus Loxias Megalos din seminția 5. Feriți-vă de mine, sunt războinicul minoic.
E o laudă de sine prost jucată, la fel ca aiurelile pe care le îndrugă un boxer la conferința unui meci. Ceilalți Jucători n-au nevoie de o asemenea fanfaronadă.

Sunt Kala Mozami, spune cu un puternic accent persan o fată subțire, cu ochi verzi ca jadul. Forța și încrederea din glas contrastează puternic cu înfățișarea ei.
Vin din eminția 89, frați și surori, continuă Kala. Strămoșii mei se trag din străvechea și înfloritoarea inimă a Sumerului. Îi plac cuvintele. O poetă. Și probabil o mincinoasă.

Alice Ulapala. 134. Koori.
Are un plăcut accent australian. E masivă, musculoasă, un pic durdulie. O luptătoare. O aruncătoare de greutăți. Are pielea întunecată, iar ochii și mai întunecați. Capul îi e încununat de o claie de păr negru și creț, care seamană cu un cuib de șerpi. Deasupra ochiului drept are un semn din naștere deschis la culoare, în formă de semilună, al cărei capăt i se pierde în păr.

Chiyoko Takeda, fata mută, din cea mai veche seminție, Mu. Are pielea palidă, ca fildeșul, pomeți înalți până la umeri, cu un breton drept, care îi ajunge până la sprâncene. Întruchipează perfect stereotipul fetei japoneze cuminți, dar ochii ei sunt îndrăzneți, hotărâți și încrezători.

Christopher Vanderkampnejucător
Christopher nu știe ce este Sarah și nici ce va fi nevoită să facă. Nu știe că meteoritul a căzut din cer ca să-i transmită ei un mesaj. Într-un fel, moartea tuturor acelor oameni a fost cauzată de prezența ei. Dar vor muri și mai mulți oameni dacă Sarah nu Joacă.

Toți acești 12 Jucători din cele 12 semenții primesc mesajul și vor veni la Convocare:
Marcus Loxias Megalos, Minoic, 16,24 ani
Chiyoko Takeda, Mu, 17,89 ani
Sarah Alopay, Cahokiană, 17,89 ani
Alice Ulapala, Koori, 18,34 ani
Aisling Kopp, Celtă La Tene, 19,94 ani
Baitsakhan, Donghu, 13,02 ani
Jago Tlaloc, Olmec, 19,14 ani
An Liu, Dinastia Shang, 17,46 ani
Shari Chopra, Harappică, 17,82 ani
Kala Mozami, Sumeriană, 16,50 ani
Macabee Adlai, Nabatean, 16,42 ani
Hilal ibn Isa al-Salt, AXumit, 18,69 ani

Jocul Final e real. Jocul Final a început.
Oare exuberanța va învinge puterea?
Prostia va fi mai presus de bunătate?
Lenea va birui frumusețea?
Învingătorul va fi bun sau rău?
Există un singur mod de a afla.
Citește Endgame – Jocul final: Convocarea!

Endgame – Jocul final: Convocarea de James Frey și Nils Johnson-Shelton DIN DECEMBRIE ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection

Sneak Peek: Playlist pentru Nick și Norah de David Levithan și Rachel Cohn

10403844_381513698669871_1685138454079749282_o

Fitilul: aprins.
Fitilul: arzând.
Pe locuri.
Fiți gata.
Explozie.

Eu sunt fata care știe că-i capabil de poezie… Eu sunt aia care i-aș putea oferi chestia cu nume de cântec numită Încredere și Dragoste Adevărată (Oricât de Complicat ar Fi), dacă ar binevoi să-mi mai arunce o privire. Eu sunt prietena-de-mai-puțin-de-cinci-minute…

Inima mea înțelege direcția în care mergem, fiindcă începe să bată de parcă ar avea un mesaj al naibii de important de transmis și, până să mă dezmeticesc eu, cineva s-a pus în cale. E fata care a luat cheia inimii mele și-a înghițit-o zâmbind.

De obicei, dacă aș ieși cu două tipe bune, aș căpăta niște priviri admirative. Dar poate fiindcă ar crede toți că-s gay, nu mă aleg cu mai multe felicitări decât primește un taximetrist când acceptă cursa.

I-am zis că aș putea să mă fac vegană. Să fiu mai evreică. Să fiu, în pana mea, o vegană cușer! Că aș putea să învăț să-mi pese de salvarea vidrelor de mare și să beau doar cafea provenită din comerț echitabil.

Îmi place de Norah. Îmi place că-i prietenă cu Iepuroi Playboy. Îmi place că știe să folosească un schimbător de viteză. Îmi place că trebuie să-i merit zâmbetele și râsul. Îmi place cum m-a sărutat. Îmi place felul în care pare să poată lăsa trecutul în urmă. Aș putea să-nvăț și eu.

Să mă deschid. Să fiu rănit. Să nu fiu plăcut. Să văd scânteia cum se aprinde. Să văd scânteia cum se stinge. Să sar. Să cad. Să mă prăbușesc.

Nu-i destul să stai singur pe trotuar și să compui un cântec pentru o fată, dacă n-ai tupeul să încerci măcar să vorbești cu ea.

Credeam că, după ce mai înaintez în vârstă, lumea o să captele mai mult sens. Dar știi ce? Cu cât îmbătrânesc, cu atât sunt mai în ceață. Cu atât e mai complicat. Mai dur.

Ne potrivim. Nu fiindcă o parte din mine vine la fix cu o parte din ea. Ci fiindcă vorbele noastre se potrivesc unele cu altele, formează propoziții, și propozițiile se potrivesc și formează dialog, iar dialogul se așează laolaltă și alcătuiește scena asta, din filmul ăsta aflat în derulare, care-i pe cât de relaxant, pe atât de neforțat.

Playlist pentru Nick și Norah de David Levithan și Rachel Cohn DIN NOIEMBRIE ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection

SNEAK PEEK: Mincinoșii de E. Lockhart

mincinosii

Ce-ar fi dacă am înceta să mai fim de culori diferite, provenind din medii diferite, și am fi doar pur și simplu îndrăgostiți?

Nu accepta un rău pe care poți să-l schimbi.

Cineva a scris la un moment dat că un roman ar trebui să provoace o serie de mici uimiri. Obțin același lucru petrecând o oră împreună cu tine.

Mai bun decât ciocolata, să fiu împreună cu tine azi-noapte. Ce prost sunt, credeam că nimic nu poate fi mai bun decât ciocolata.

Confunda ce înseamnă să fii spartan cu ce înseamnă să fii caritabil și își dădea lucrurile pe care le avea, fără să facă de fapt vreun bine cuiva. Confunda ce înseamnă să fii bolnav cu ce înseamnă să fii curajos și suferea în agonie, imaginându-și că merita toate laudele. Confunda înțelepciunea cu inteligența și îi făcea pe oameni să râdă, mai degrabă decât să le ușureze inimile sau să-i facă să gândească.

Ei știau că tragedia nu e deloc fermecătoare. Știu că în viață nu e la fel ca pe scenă sau ca în paginile unei cărți. Nu e vorba nici de o pedeapsă dusă la îndeplinire, nici de o lecție învățată. […] Tragedia e urâtă și încâlcită, stupidă și derutantă.

Asta e ceva ce-mi place teribil la Gat: este atât de entuziasmat, atât de asiduu interesat de lume, încât cu greu și-ar putea imagina că ceilalți se plictisesc de poveștile lui. Chiar și atunci când i-o spun în față. Dar, de asemenea, nici el nu ne lasă să scăpăm așa de ușor. Vrea să ne facă să ne gândim – chiar și când n-avem niciun chef să ne gândim.

Nu sta în fundul galeriei, învingătorii stau mereu în primul rând.

În America, uite cum stau lucrurile: muncim ca să obținem ce ne dorim și facem planuri pentru viitor. Nu acceptăm să fim refuzați și merităm să fim recompensați pentru perseverența noastră.

Ne uitam la cer. Atât de multe stele, parcă ar fi fost sărbătoare, o ditamai petrecerea a galaxiei, interzisă, care se ținea după ce oamenii fuseseră trimiși la culcare.

Mincinoșii de E. Lockhart DIN SEPTEMBRIE ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection

SNEAK PEEK: Cioburi de stele de Amie Kaufman & Meagan Spooner

8822275

Ar trebui să mă minunez când încep să cadă primii fulgi de nea. N-am văzut niciodată zăpadă decât în emisiunile de Crăciun de la holovideo. Dar nu mai am energie nici pentru atât. O altă Lilac, poate cea din salon, ar fi găsit că zăpada este frumoasă.

Mă apropii de el și îmi strecor măna într-a lui. Degetele lui mă strâng cu toată forța disperării. Nici nu știu care dintre noi tremură mai tare. Doar mâinile noastre unite rămân calme. El se îneacă și eu mă înec odată cu el. Abia într-un târziu reușesc să vorbească.
– Nu pot să cred că…
I se pune un nod în gât și nu mai poate continua.
Închide ochii în fața imaginii casei părintești din vale. E o himeră pe care o vedem amandoi. Casa arată exact ca în fotografia lui.

– Simți? mă întreabă ea tremurând.
Dacă simt? Nu tremur din toate încheieturile ca în fața unei viziuni, dar simt un fior aproape insuportabil care îmi trece pe șira spinării și am un gust de cupru în gură. Pe ea o afectează mai tare. Văd că înghite greu și se forțează să respire.
– E dincolo de ușă, șoptesc eu. Ai dreptate. De-aceea ne-au condus până aici.

Mă uit la ea paralizat. Când ai pierdut aproape totul, până și cea mai neînsemnată pierdere ți se pare a fi o lovitură puternică. Îmi revin abia când Lilac mă ia de mână să plecăm. Acum, când știu că e ea, atingerea ei face să-mi tresalte inima. Credeam că n-am s-o mai ating niciodată.

Nu știu ce se întâmplă aici, dar cu siguranță că e ceva necurat la mijloc. Ca să ascunzi o planetă întreagă de toată galaxia a costat probabil o avere, iar LaRoux Industries n-ar fi cheltuit atâția bani dacă n-ar fi avut un motiv întemeiat.

Am încercat de mai multe ori să convingem ființele șoptitoare să vorbească cu noi prin semnale luminoase transmise de neoanele de la subsol, dar n-am primit niciun răspuns.
Poate că și-au epuizat energia când au comunicat cu noi prima dată. Fie nu pot, fie nu vor să ne răspundă.

Movila mea de flori – acum ofilite toate – a fost răscolită și pământul dat la o parte. Lilac stă în genunchi, cu lopata alături, și privește groapa săpată. De unde mă aflu eu, doar părul roșu se zărește din mormânt, dar Lilac vede totul.

Trebuie să deschid ușa aceea… Privirea îmi cade pe litera lambda brodată pe așternuturi și deodată îmi dau seama că știu cum. Trebuie să acționez redepe. Nu cred că mai am mult timp la dispoziție.

Toate monitoarele sunt aprinse, de-ai zice că te afli într-un turn de control. Coloanele de coduri indescifrabile de culoare roșie rulează pe ecrane și tot felul de beculețe clipesc pe panourile de comandă. Avem electricitate!
Electricitate adevărată, nu curentul slab furnizat în sistem de avarie.

Cabluri groase se întind de la console spre mijlocul camerei, unde se află o impozantă structură metalică în formă de cerc, de două ori mai înaltă ca mine. În interiorul ei se produc niște descărcări electrice ca niște fulgere albastre, formând un strat de lumină sclipitor.

Incapabil să rezist atracției lor, mă apropii hipnotizat de cercul metalic și, preț de o clipă, totul în jurul meu dispare, iar eu mă aflu în întuneric, printre stele sclipitoare.

– Tu nu ești fratele meu, spun eu apucându-mă cu mâinile de marginea consolei.
– Nu. Am venit aici prin…
Privește dincolo de mine, spre lumina albastră.
– Prin falie? Cum?
Arată cu capul spre consola sfărâmată.
– Ai distrus câmpul de amortizare. Acum putem să accesăm mai ușor gândurile voastre. Am găsit cuvinte și acest chip care apare mereu în mintea.
– Ce sunteți voi?
– Noi suntem gând. Suntem energie. În lumea noastră, noi suntem tot ce există.

O strâng pe Lilac de mână și o trag spre cercul de oțel al faliei. Simțind parcă intenția mea, ea țipă și se zbate, încercând cu ultimele puteri să se opună.
Dar eu o cuprind cu ambele brațe și plonjez împreună cu ea în inima faliei.

Simt că mă inundă o imensă recunoștință. Nu se aude nicio șoaptă. E doar această senzație care mă învăluie și mă poartă prin lumina albastră care mă înconjoară.
Lumea a amuțit. Mă scald într-un ocean de energie, care simt că pătrunde în mine și mă umple, mă vindecă, mă regenerează. Oscilez între două dimensiuni, văd tot, știu tot.

– Domnule maior, de ce ați aruncat stația în aer?
– Am văzut nave pe orbită. Speram că vor observa explozia. Și nu voiam să ratez această întâlnire.
– Pagubele sunt foarte mari.
– Mi s-a părut că nimeni nu mai avea nevoie de clădirea aceea.

– Ajunge! strigă ea pe un ton perfect potrivit pentru a da ultimaturi. Căpitane, locotenente, cum vă permiteți?
Acum îmi dau seama de ce mi-a plăcut atât de mult de ea.
Mă apropii, dar militarii rămân în continuare împietriți sub privirea ei. O clipă, niciunul nu observă că am venit. Apoi remarcă prezența mea și îmi cercetează cu privirea stelele și epoleții de pe umeri.

– Ce puteam să le spun? zic eu pe un ton degajat, rezistând tentației de-a o lua în brațe. Sunt doar un soldat tâmpit carte nu știe nimic. Dar dumneavoastră, domnișoară LaRoux?
– Eu? Sunt o moștenitoare răsfățată și prea traumatizată ca să-și amintească ceva.

Sala revine încet la viață: tăvile plutitoare își reiau traseul printre invitați, conversațiile se reînnoadă, râsetele perfect controlate răsună zglobiu. Ar trebui să mai rămân aici încă o oră cel puțin, dar poate că măcar de data asta voi reuși să scap mai repede.

E naufragiată pe o planetă necunoscută, are un ochi vânăt și tocmai a vomitat în compartimentul de sub scaun, dar ea tot nu se poate abține să-și dea aere.

La orizont, resturi de navă cad din cer ca o ploaie de meteoriți, lăsând în văzduh dâre incandescente. Icarus se prăbușește. Seamănă cu un animal uriaș care geme și se leagănă greoi, luptându-se în zadar să învingă gravitația. Câteva clipe pare că a rămas suspendată în aer, eclipsând una dintre lunile planetei, palidă în lumina după-amiezii.

Cioburi de stele, primul volum al trilogiei Constelații, de Amie Kaufman & Meagan Spooner DIN AUGUST ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection