Sneak peek: Orașe de hârtie de John Green

11600_396464867174754_8136360100410793977_n

Știai că, în aproape toată istoria speciei umane, speranța de viață era de sub treizeci de ani? Adică, te puteai baza pe vreo zece ani de viața de adult, nu-i așa? Nu existau planuri. Nu exista timp de plănuit lucruri. Nu exista timp pentru viitor. Dar speranța de viață a devenit din ce în ce mai mare, iar oamenii au început să aibă din ce în ce mai mult viitor, așa că au început să se gândească mai des la el. La viitor. Iar acum viața a devenit viitorul. Ne petrecem fiecare moment al vieții pentru viitor.

Orașul era de hârtie, dar amintirile nu erau. Toate lucrurile pe care le făcusem aici, toată dragostea și mila și compasiunea și violența și răutatea continuau să crească înlăuntrul meu. Acești pereți văruți din blocuri de beton. Preții mei albi. Pereții albi ai lui Margo. Stătuserăm captivi aici atâta amar de vreme, prinși în stomacul lor, exact ca Iona.

E un oraș de hârtie. Vreau să zic, uită-te la el, Q: uită-te la toate fundăturile, la toate străzile care au fost construite pentru a se nărui. Toți oamenii de hârtie, care locuiesc în casele lor de hârtie, arzând viitorul pentru a le ține de cald. Toți puștii de hârtie care beau din berea pe care vreun idiot le-a cumpărat-o de la un magazin de hârtie. Toți acei oameni înnebuniți să dețină lucruri. Toate lucrurile subțiri și fragile ca hârtia. Și, de asemenea, toți oamenii. Locuiesc aici de optsprezece ani și n-am dat niciodată peste vreun om căruia să-i pese de ceva care să merite cu adevărat.

Când ne-am văzut noi față-n față? Doar când tu ai privit prin crăpăturile mele și eu prin ale tale. Înainte de asta nu vedeam decât imagini idealizate, ca atunci când mă uitam la jaluzelele de la fereastra ta fără să văd nimic înăuntru. Dar odată ce corabia începe să se crape, lumina poate pătrunde înăuntru. Lumina poate ieși afară.

Și mi-am dat seama deodată cum se simțea Margo Roth Spiegelman când nu era Margo Roth Spiegelman: se simțea pustie. Se simțea înconjurată de un zid de netrecut. Mi-am imaginat-o dormind pe covor, doar cu acea bucată mică de cer care s-o vegheze. Poate că Margo se simțea bine acolo, întrucât Margo, persoana, trăia așa tot timpul: într-o cameră abandonată, cu ferestre blocate, singura lumina infiltrându-se prin găurile din acoperiș. Margo nu era un miracol. Nu era o aventură. Nu era un obiect frumos și prețios. Era o fată.

Orașe de hârtie de John Green DIN DECEMBRIE ÎN LIBRĂRII!

Sursa: Young Fiction Connection

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s